„Contradicția esențială și definitorie a SF-ului românesc stă în imposibilitatea de a scrie un text zguduitor despre tragedia unui cosmonaut pe nume Vasile. Cosmonautul Vasile nu poate să nască decât parodie.” – Cristian Tudor Popescu
„Această imposibilitate se manifestase cu precădere de-a lungul anilor ’80, dar nu numai, fiind sintetizată de motivul ‘Cosmodromul din Slobozia’, o glumă care circula printre sefiști – reacție la stoparea retehnologizării României prin politica imbecilă a dictatorului de pauperizare a industriei și populației.” – Mihai Iovănel
În literatura română, canonul e o navă spațială ruginită, parcată de decenii într-un hangar ideologic, cu ușile sudate și cheia pierdută.Înăuntru, se păstrează cu sfințenie busturile marilor clasici, învelite în pânze de păianjen academic, în timp ce SF-ul românesc, cu toate motoarele lui speculative, e lăsat afară, în ploaie, ca un copil care a îndrăznit să viseze la stele într-o țară unde visul este considerat ceva dubios, de-a dreptul adolescentin.
Portret vizual al canonului literar românesc, glorios în intenție, dar șubred în recunoaștere !
Cum să reînnoiești istoria literară românească fără să iei în calcul SF-ul ?
Cum să vorbești despre postmodernitate, despre criza identității, despre viitorul limbajului, fără să recunoști că tocmai acest gen, SF-ul — marginalizat, ignorat, ridiculizat — a fost și este laboratorul unde s-au testat idei, forme, lumi ?
De la navele spațiale desenate cu creionul pe hârtie de ziar, până la rețelele ciber-capitaliste imaginare din anii ’90, SF-ul românesc a fost acolo, mereu cu un pas înainte, dar niciodată invitat la masă.
Critica literară oficială l-a tratat ca pe un oaspete indezirabil. Nu pentru că n-ar fi avut valoare, ci pentru că nu se potrivea cu decorul.
Cum să pui lângă Nicolae Breban sau Nichita Stănescu, un roman cu roboți și computere ?
Cum să accepți că un amărăștean, „cosmonautul Vasile” — acel personaj devenit glumă în anii ’80 — ar putea fi protagonistul unei opere literare demne de studiu ?
Și totuși, tocmai această glumă ascunde o tragedie: incapacitatea culturii române de a-și imagina viitorul fără rușine, fără ironie, fără complexul provincialului care se teme să viseze.
Reabilitarea SF-ului nu înseamnă doar să-l publici din nou.
Înseamnă să-l citești cu ochii deschiși, să-l predai în școli, să-l traduci, să-l analizezi, să-l pui în raftul cu literatură adevărată, nu în cel cu „paraliteratură”.
Înseamnă să recunoști că Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”, nu doar că a folosit convenții SF, ci le-a îmbrățișat ca parte dintr-un limbaj literar legitim.
Înseamnă să accepți că Norman Spinrad n-a exagerat când a spus că SF-ul românesc e mai aproape de Eugen Ionescu decât de Robert Heinlein — pentru că aici, în această margine de lume, absurdul și fantasticul nu sunt opțiuni stilistice, ci condiții de existență.
SF-ul românesc nu a avut și nu are o adevărată piață de carte, nu a avut și nu are instituții, nu a avut sprijin decât condiționat ideologic în timpul comunismului. A avut doar autori, cititori și fani care l-au citit și iubit în tăcere, fanzine multiplicate la xerox, traducători care au riscat totul pentru a-i aduce pe William Gibson și pe Frank Herbert în limba română.
A avut și are visători.
Și visătorii, chiar dacă nu sunt canonici, sunt cei care aprind motoarele.
Poate că e timpul ca bătrânul cosmonaut Vasile să decoleze. Nu spre stele, ci spre raftul care i se cuvine în biblioteca literaturii române.
Reabilitarea SF-ului în canonul românesc nu e doar o chestiune de gusturi literare, ci o provocare culturală, istorică și instituțională.
SF-ul românesc a fost mult timp marginalizat, deși a funcționat ca un laborator de idei, un spațiu de rezistență estetică și un vehicul de modernizare intelectuală.
Și totuși, în ciuda succesului la public, această literatură nu a fost inclusă în canonul literar.
De ce? Din snobism. Din prejudecăți. Dintr-o mentalitate conservatoare care consideră SF-ul o literatură de mâna a doua, o joacă de copii mari cu idei prea ciudate.
Prea mulți critici literari, cu cravate prea strânse și sprâncene ridicate, preferă să ignore aceste opere, considerându-le prea speculative, prea populare, prea… necanonice.Mulți nici nu le citeau și nu le citesc nici astăzi, dar le disprețuiesc din principiu.Astfel, SF-ul românesc a rămas într-un fel de exil cultural: iubit de cititori, ignorat de elitele literare.
Dar poate că tocmai asta i-a dat forța.
Pentru că, nefiind obligat să se conformeze normelor academice, a putut să fie liber în gândire, curajos în tematică și inovator în formă.A fost și este literatura care a vorbit despre viitor într-o epocă în care prezentul era sufocant.
A fost literatura care a imaginat libertatea într-un timp în care libertatea era o utopie.
Și, în cele din urmă, a fost literatura care a supraviețuit.
După căderea comunismului, SF-ul românesc nu a dispărut, ci a continuat să inspire, să provoace și să lumineze. Poate că nu e în manuale, dar e în inimile celor care l-au citit și îl citesc. Din păcate, în anul 2025 nu există niciun text de SF românesc inclus în manualele școlare din România.
Manualele folosite în liceu sunt în mare parte retipăriri ale celor din anii 2000–2004, iar conținutul lor nu reflectă evoluțiile recente din literatură, nici măcar cele din ultimele două decenii. Deși SF-ul românesc are autori valoroși, continuă să fie ignorat de canonul didactic, din cauza unor prejudecăți persistente: se consideră adesea că SF-ul este o literatură „minoră”, „de consum”, „pentru adolescenți visători”, și nu o formă serioasă de explorare artistică și filozofică.
În realitate, tocmai această literatură a fost, în multe cazuri, cea mai profundă și curajoasă formă de reflecție asupra societății românești, mai ales în perioada comunistă.
Imaginați-vă cum ar fi ca elevii să descopere în manuale nu doar „Luceafărul” și „Moromeții”, ci și Solarisul interior al literaturii SF românești !
Pe scurt, SF-ul românesc este citit, apreciat, tradus, dar nu și predat. E ca un invitat de onoare care nu primește loc la masă, deși toți îl ascultă din prag. Și, cine știe, poate într-o zi, canonul literar va învăța să zboare și el — măcar puțin — cu ajutorul unei nave spațiale imaginare. Sau măcar cu o metaforă bine aleasă.
Prin conectarea sa cu temele contemporane importante, SF-ul românesc este singurul registru narativ care abordează teme fundamentale și actuale precum inteligența artificială, criza climatică, postumanismul, tehnocapitalismul, identitatea națională în era globalizării.
Reabilitarea nu înseamnă doar includerea în canon, ci recunoașterea valorii speculative, estetice și culturale a unui gen care a fost mult timp ignorat.
SF-ul nu e doar despre viitor — este și despre cum înțelegem prezentul și ce întrebări îndrăznim să punem.O sinteză remarcabilă a tensiunii dintre SF-ul românesc și mainstream-ul cultural postcomunist, a fost făcută printr-o prezentare clară și contextualizată de exegetul spaniol Maríano Martín Rodríguez (doctor în Filologie la Universitatea Complutense din Madrid și un bun cunoscător al limbii și literaturii române), așa cum reies din studiile sale despre SF-ul românesc în perioada postcomunistă:
Concluziile lui Maríano Martín Rodríguez despre SF-ul românesc postcomunist
Lipsa integrării în istoria literară oficială
Maríano Martín Rodríguez observă că SF-ul românesc este marginalizat sistematic în manuale, sinteze exegetice și dicționare literare postcomuniste. Deși există o producție consistentă și valoroasă, acesta nu este recunoscut ca parte integrantă a canonului literar românesc. Absorbția estetică fără recunoaștere tematică
Autori precum Mircea Cărtărescu folosesc convenții narative SF (tehnologie avansată, conspirații globale, spații alternative), dar fără a recunoaște explicit influența genului. Astfel, SF-ul este asimilat estetic, dar ignorat ca tradiție. Suprealismul și realismul magic ca particularități locale
Norman Spinrad, în postfața sa la antologia Nemira ’94 de povestiri SF românești, remarcă lipsa de asemănare a acestuia cu SF-ul american și identifică o tendință spre suprarealism și realism magic, apropiată mai degrabă de spiritul lui Eugen Ionescu decât de cel al lui Robert Heinlein sau E.E. Smith.
Rolul pionier al SF-ului în diseminarea tehnologiei
Maríano Martín Rodríguez subliniază că SF-ul românesc a avut un rol anticipativ în familiarizarea publicului cu concepte tehnologice, încă din anii ’50–’60, chiar dacă în forme literare primitive. Această funcție educativă continuă și astăzi prin textele unor autori relevanți.
Lipsa unei piețe de carte viabile
Unul dintre obstacolele majore în consolidarea unei culturi SF autentice în România este absența unei cereri reale de piață. Fandomul dedicat nu poate compensa lipsa infrastructurii editoriale și a interesului comercial.
Implicații culturale
SF-ul românesc postcomunist este mai aproape de avangardă decât de mainstream, dar nu este recunoscut ca atare.
Deși a fost și este un vehicul de modernizare culturală, SF-ul nu a fost integrat în discursul critic dominant. Literatura română postcomunistă a preluat formele SF-ului românesc, dar nu a recunoscut genul ca sursă legitimă. Reabilitarea literaturii științifico-fantastice în canonul românesc nu e doar o chestiune de gusturi literare, ci o provocare culturală, istorică și instituțională.
SF-ul românesc a fost mult timp marginalizat, deși a funcționat ca un laborator de idei, un spațiu de rezistență estetică și un vehicul de modernizare intelectuală. SF-ul este parte a literaturii române, nu este un gen paraliterar.Este conectat cu temele contemporane fundamentale, abordând subiecte actuale precum inteligența artificială, criza climatică, postumanismul, tehnocapitalismul, identitatea națională în era globalizării
Iar reabilitarea SF-ului românesc nu înseamnă doar includerea în canon, ci recunoașterea valorii speculative, estetice și culturale a unui gen care a fost mult timp ignorat.
SF-ul nu e doar despre viitor — e despre cum înțelegem prezentul și ce întrebări îndrăznim să punem !
