Sergiu Somesan
În anul 2050 numărul de scriitori a ajuns în România la un procent de 99,99% din populația țării. În mod corespunzător, numărul de cititori în cadrul populației de peste 18 ani a ajuns la un număr de numai 17 cititori la un milion de locuitori. Precizăm că datele de mai sus se referă strict la literatura beletristică.
(Extras din comunicatul Institutului Național de Statistică pe anul 2050)
Cu ochii pe comunicatul Institutului Național de Statistică, l-am rugat pe șoferul taxiului să se grăbească. Șoferul nu a răspuns nimic, ci doar mi-a arătat cu un gest șirul de mașini din fața noastră care se mișca cu viteza melcului.
Vina era numai a mea, fiindcă ar fi trebuit să plec mai devreme de acasă, dar s-a întâmplat că, fiind prima licitație la care participam, am aflat abia în ultimul moment că nu se putea plăti la licitația câștigată decât cu numerar. Habar n-aveam de ce, dar din cauza asta a trebuit să bat toate bancomatele cartierului pentru a face rost de suma necesară. Am reușit să strâng trei mii de euro, oricum nu aveam de gând să licitez mai mult, și am luat un taxi – născut din neamul melcilor – spre Piața Sfatului, unde avea loc ultima licitație a verii.
Când în cele din urmă am ajuns, sunetul fântânei arteziene din mijlocul pieței parcă a avut darul să mă mai calmeze puțin și am pornit-o cu pași repezi spre cortul unde avea loc licitația. Am plătit ca în transă taxa de participare și am intrat în cort. Înăuntru era o semiobscuritate care m-a împiedicat pe moment să văd altceva decât scena luminată.
O plasatoare m-a luat de braț și m-a dirijat spre primul rând, acolo unde stăteau cei care aveau de gând să liciteze. Tot ea mi-a dat o paletă pe care scria mare, cu vopsea fluorescentă, numărul 7. Mi se părea un număr norocos, așa că mi-am îndreptat atenția asupra scenei unde tocmai se terminase o licitație. Se licitase pentru un bărbat cam de 45 de ani și cel care prezenta licitația l-a poftit pe câștigător pe scenă să plătească și să își ia în primire câștigul.
— După cum vedeți, este un exemplar extrem de reușit, spunea comentatorul în timp ce câștigătorul licitației plătea la casieria improvizată pe scenă. Semăna perfect cu Ion Creangă în tinerețe și probabil din cauza asta licitația a urcat până la recordul zilei, adică de trei mii două sute de euro.
În timp ce cei doi coborau de pe scenă, prezentatorul le reamintea una din regulile de bază ale licitației:
— Nu uitați că puteți să vă folosiți de talentele celui mai bine plasat exemplar timp de 24 de ore și mâine la aceeași oră trebuie să fiți cu el înapoi, altfel vor urma penalizări.
Se vede treaba că acela care câștigase licitația era un obișnuit al casei, fiindcă a fluturat nepăsător din mână și a ieșit din cort urmărit de privirile invidioase ale celor prezenți.
Pe scaunele din spate erau spectatorii care intrau pe bază de bilet de participant, dar care erau curioși să afle cât mai multe amănunte și care sperau să adune cândva și ei suficienți bani ca să poată participa cândva la o licitație. Fiindcă în mod sigur erau scriitori la fel de necitiți ca mine. Până la licitațiile trecute, pe acolo îmi făceam și eu veacul, cu gândul să mai capăt ceva experiență și să mai văd care sunt prețurile.
Între timp, prezentatorul licitațiilor a făcut un semn spre culise și de acolo a apărut o fată superbă. Era o șatenă cu nuanțe roșcate, cu ochii de un verde ireal și un corp ca de zeiță. Avea pe ea o scurtă rochiță albastră, care îi dezvelea picioarele bronzate și bine făcute.
A ajuns în fața scenei și a făcut o mică reverență, și toți cei prezenți au început să aplaude, inclusiv eu, deși nu știu cum mi-a venit impulsul ăsta.
— Ultima licitație a serii va avea loc pentru Patricia, o prezență minunată care, pentru a-și prezenta cu adevărat toate talentele, ne va recita o poezie. Ce ai pregătit pentru noi, Patricia? S-a întors el spre fată.
— M-am gândit să recit ultimele versuri din poezia „Murim ca… mâine” de Magda Isanos. Este o poezie tristă, care se referă la efemeritatea vieții, așa că nu pot fi acuzată că încerc să vă atrag atenția printr-o poezie veselă și plină de viață la fel ca mine.
A tras adânc aer în piept, apoi a ridicat ochii spre cer și a început:
„Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt – și-mi pare ne-nțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim
noi, care-așa de repede murim.”
A făcut o pauză și, cum eram mai aproape de scenă, am văzut că avea minunații ei ochi verzi în lacrimi. A plecat ochii spre noi și am fost convins că a privit drept în ochii mei, și atunci mi-am dat seama că trebuie să câștig licitația cu orice preț.
Avea o voce melodioasă, pe care îți era drag să o asculți, și a continuat:
— Abia aștept să văd cine mă va aprecia la adevărata mea valoare!
Prezentatorul i-a luat microfonul și a spus:
— Puteți avea doar pentru dumneavoastră această adevărată minune cu ochii verzi pentru fix 24 de ore, dar numai dacă câștigați licitația care pornește de la… numai o mie de euro.
Am vrut să pornesc eu licitația din pricina unei superstiții legate de cel care licitează primul, dar un tip slăbuț și plin de negi din scaunul de lângă mine a ridicat brusc brațul.
— Licitatorul cu numărul șase a deschis licitația. Cine oferă mai mult de o mie de euro.
Dincolo de el era o matroană dolofană care a ridicat o mână plină de inele de aur și a spus cu o voce sonoră:
— O mie cinci sute!
Am tresărit neplăcut surprins, fiindcă licitația creștea prea abrupt pentru gusturile și banii mei.
Câteva clipe s-a lăsat liniște, apoi de la capătul șirului de scaune cu licitatori s-a auzit:
— Două mii de euro!
— Licitatorul cu numărul unu a licitat două mii de euro! Oferă cineva mai mult pentru Patricia?
S-a lăsat o tăcere mormântală, iar Patricia, ca pentru a atrage atenția asupra ei, a ridicat brațele perfecte spre tavanul cortului, ca și cum ar fi vrut să ne atragă atenția, și iar am fost sigur că a privit spre mine.
— Două mii de euro, o dată, două mii de euro de două ori, a spus prezentatorul, și atunci mâna mea a țâșnit în sus și am strigat cu cea mai fermă voce pe care am găsit-o în sufletul meu îngrijorat de faptul că aș putea-o pierde pe superba fată.
— Trei mii de euro! am spus eu cu o voce calmă.
Voiam să risc totul pe o carte și să le demonstrez celorlalți că eram plin de bani și că o vreau neapărat pe fata care mi-a zâmbit dulce.
Cei de lângă mine m-au privit urât, dar se pare că mica mea stratagemă a dat roade, fiindcă nu a mai licitat nimeni.
M-am trezit abia când cei din sală au început să aplaude și prezentatorul a spus:
— Licitația a fost câștigată de licitatorul cu numărul șapte! Poftiți, vă rog, domnule, pe scenă să plătiți cei trei mii de euro și să vă felicităm pentru achiziția făcută!
Ca în transă am ajuns pe scenă, am plătit, apoi împreună cu Patricia am coborât scena în aplauzele furtunoase ale celor prezenți.
— Nu uitați, a spus prezentatorul în urma noastră: peste 24 de ore așteptăm să ne aduceți înapoi intactă această comoară. Să aveți grijă de ea!
Afară ne aștepta limuzina firmei de licitații și șoferul ei, care era și bodyguard, ne-a deschis portiera și m-a felicitat după ce ne-a văzut instalați.
— Ați făcut cea mai bună afacere în seara asta domnule. Felicitări!
— Stați așa! am spus eu grăbit. Aș vrea să fac o fotografie cu Patricia în fața fântânii arteziene.
— Asta se poate, a acceptat șoferul, dar să nu uitați că se consumă din timpul dumneavoastră.
După ce am așteptat să se pornească apa, Patricia s-a așezat pe marginea fântânii și a privit serioasă spre mine cu minunații ei ochi verzi. Am scos câteva exemplare din volumul pe care urma să îl citească și i l-am pus în mână. Eu am oprit trei exemplare și în timp ce ea privea încântată spre mine, șoferul a făcut fotografia. A ieșit minunată.
Aveam de acum imortalizat pentru vecie micul meu moment de glorie, așa că ne-am îndreptat spre limuzină.
După ce a aflat adresa unde urma să ne ducă, șoferul a pornit ca în trombă și toate mașinile din drum îi dădeau prioritate ca și cum ar fi avut girofarul și sirena pornite. Nu avea așa ceva, dar limuzina era recunoscută de toată lumea și impunea un respect tacit tuturor.
Când am ajuns acasă la mine, din nou șoferul ne-a deschis portiera și am simțit privirile invidioase ale vecinilor cum mă urmăreau de după perdele. Eram sigur că zile și zile întregi pe strada mea avea să se vorbească numai despre victoria mea.
— La revedere! ne-a spus șoferul și a adăugat: mâine la aceeași oră am să vin după Patricia.
Am intrat în locuință și, spre bucuria mea, am văzut că fata a părut încântată de interiorul casei mele. Vizita ei pornea sub cele mai bune auspicii, se vedea asta în privirea ei. A vrut să intre mai întâi în baie și eu am privit cercetător în jur. Deși aranjasem totul înainte de a plecat să licitez, voiam ca totul să fie perfect.
— Cum suntem de vârste apropiate, eu propun să ne tutuim, a spus Patricia după ce a ieșit din baie și eu am aprobat plin de entuziasm.
A privit cercetător în jur și a adăugat:
— De obicei totul are loc în sufragerie, dar am văzut că ai o baie foarte frumoasă și o cadă jacuzzi pe măsură, așa că propun să începem în baie.
Am făcut ochii mari, fiindcă asta chiar că mi se părea ceva minunat. Nu m-a lăsat să continuu și a spus:
— Cum ți se pare propunerea mea: eu, dezbrăcată în cadă, iar apa parfumată și plină de spumă foșnind în jurul meu.
— E o idee minunată! am spus eu sugrumat de emoție și am fugit în baie să pregătesc cada pentru a primi în ea trupul de zeiță al Patriciei.
Când am chemat-o, a venit și, cu o dezinvoltură care m-a dezarmat, s-a dezbrăcat complet și a intrat în spuma albastră. Mi s-a părut că este cu adevărat Venus care intră, în loc să iasă din spuma mării.
— Aștept cartea, m-a dezmeticit ea din vise, și poate că îți aduci și un scaun, ca să stai comod.
Am făcut și una, și alta, apoi ea, după ce s-a șters pe mâini ca să nu ude romanul meu, a început să citească, după ce m-a văzut instalat pe scaunul comod:
— „Să n-o săruți pe Isabel”, povestiri de Sergiu Someșan.
M-a privit șăgalnic peste marginile volumului, apoi cu vocea ei melodioasă, a început să citească din prima povestire din volum: „Tăietorul de lemne”.
— Cobora odată cu cețurile toamnei din munții din zare și toată lumea credea că…
Am închis ochii și m-am lăsat cuprins de farmecul textului meu și de vocea ei melodioasă. Eram cu adevărat un scriitor norocos. Nu numai că volumul meu era citit de o fată încântătoare și care semăna atât de mult cu eroina din carte, dar mai era citit și cu voce tare. Pentru că în ciuda părerilor contrarii, contractul licitației stipula clar că era obligat cititorul adjudecat să citească în total opt ore din cartea celui care câștiga licitația, apoi opt ore de somn, urmate de opt ore de discuții despre cartea citită. Nici vorbă de citit cu voce tare. Și nicio atingere de orice natură în tot acest timp. Condițiile s-au înăsprit pe măsură ce numărul de cititori scădea și se găseau tot mai greu.
Noroc că o persoană cu inițiativă s-a gândit să organizeze aceste licitații, astfel că scriitori care doreau cu orice preț să își găsească măcar un singur cititor puteau rezolva asta, dacă erau dispuși să plătească. În toate marile orașe ale țării se organizau astfel de licitații și erau la mare preț cititorii profesioniști care semănau cu marii scriitori ai literaturii române sau universale. Dar eu eram mulțumit cu ce câștigasem în seara asta și zău dacă volumul meu nu îmi părea cu mult mai bun, citit fiind de fata cu această voce melodioasă.
Am auzit și că au apărut așa-numiții „cititori sălbatici”, adică oameni care nu se supuneau niciunei reglementări și care citeau câteva ore pe furiș pe numai câteva zeci de euro. Problema este că nu erai sigur că un astfel de cititor sălbatic chiar citea ceea ce îi puneai în față. Unul dintre confrați mi-a povestit că s-a încumetat și a apelat la serviciile unui astfel de cititor. L-a costat numai o sută de euro, este adevărat, dar omul a stat patru ore cu cartea lui în față întorcând din când în când paginile. Nu a urmat nicio discuție despre textul citit și prietenul meu nici nu era sigur că a citit cu adevărat ceva, așa că nu a mai fost tentat să repete experiența. Din acest motiv, adevărații cititori profesioniști s-au reunit în adevărate asociații, formând în cele din urmă adevărate ghilde.
Cufundat în gânduri, nici nu am observat că Patricia s-a oprit din citit și mă privea tăcută.
— S-a întâmplat ceva? am întrebat eu îngrijorat.
— S-a răcit apa… a spus ea.
— Să mai dau drumul la apă caldă? am întrebat eu, dar ea a clătinat din cap.
— Nu, fiindcă dacă stau prea mult în apă mi se încrețește pielea. A fost bine, a fost frumos, dar cred că mai bine ne-am muta în sufragerie.
Mi-a întins cartea, a ieșit din cadă, la fel de dezinvoltă cum a intrat și tot fără să se ferească de mine, apoi, după ce s-a șters bine, a luat un halat pufos și alb pe ea și am trecut în sufragerie.
Am profitat de prilej și i-am mai făcut o fotografie cum ghemuită în fotoliu, cu picioarele adunate sub ea și cu romanul meu în mâini era gata să reia lectura.
Fotoliile pe care ne-am așezat erau comode, așa că a continuat lectura tot cu voce tare.
Pe la jumătatea cărții, am văzut-o că se întinde și începe să caște:
— Am citit destul pentru seara asta, așa că eu zic să mai lăsăm și pe dimineață.
Am fost de acord, am pregătit, ajutat de ea, o cină frugală, apoi, după ce am cinat, ne-am pregătit de culcare.
I-am arătat patul larg și comod unde urma să doarmă ea și am spus:
— Eu am să dorm aici pe canapea, ca să te păzesc peste noapte!
— Nici vorbă, aici în pat lângă mine, ca să mă poți păzi mai bine!
Până la urmă, m-am așezat și eu la marginea patului și, după ce s-a făcut comodă, m-a întrebat:
— Și acum ce ai să faci? Ai să stai toată noaptea și ai să privești la mine?
Nu am răspuns nimic, ci doar am înclinat din cap și, în cele din urmă, ea a închis ochii, și eu doar mă uitam la ea, parcă nevenindu-mi să cred ce noroc a căzut pe mine. Avea buzele bine conturate și pline de senzualitate, făcute parcă pentru iubit și nu pentru citit, dar mi-am alungat oripilat gândul din minte.
Se pare că totuși dorința mea să o privesc toată noaptea nu a putut să mă țină prea multă vreme treaz, fiindcă în cele din urmă somnul m-a învins și m-am trezit spre dimineață întins de-a binelea în pat. Și asta nu ar fi fost nimic, dar Patricia era cuibărită în brațele mele. Halatul pufos de baie alunecase într-o parte și mâna mea ajunsese printr-un gest inconștient, desigur, pe sânul ei stâng.
Mi-am tras-o ca arsă, am coborât cât am putut de încet din pat și am plecat să pregătesc micul dejun, nu înainte de a o înveli bine pe Patricia. Cât am prăjit ouăle cu șuncă, mă gândeam numai la sacrilegiul pe care tocmai îl săvârșisem: atinsesem pe cineva din nobila Ghildă a Cititorilor. Pentru așa ceva, îmi putea fi retras pe viață dreptul de a licita și de a mai câștiga vreodată vreun cititor, indiferent câți bani aș fi avut. Speram ca Patricia să fi dormit suficient de adânc și să nu fi simțit nimic din sacrilegiul meu involuntar.
În timpul micului dejun, nu a mai pomenit nimic de noaptea trecută și apoi am trecut la o nouă sesiune de lectură, iar după-amiază, când a terminat de citit micul meu roman, am trecut la discuții.
Totul a decurs perfect și, când a sosit vremea, am condus-o la poartă, unde limuzina aştepta deja.
Ne-am luat la revedere și am promis că voi face totul să mai câștig 24 de ore cu ea la viitorul meu roman la care deja lucram de zor de câteva zile.
După ce limuzina a luat colțul străzii, am rămas cu ochii spre Tâmpa, muntele emblematic al Brașovului, și m-am gândit mai bine la viitoarea licitație.
Oare să îmi încerc norocul tot la Patricia sau merita să mă deplasez până la București și să încerc să licitez pentru cititorul care am auzit că semăna cu Mihai Eminescu când era tânăr?
Am intrat gânditor în casă fără să fi ajuns la vreo concluzie. Mai aveam destulă vreme până să mă hotărăsc, fiindcă romanul era scris abia pe jumătate.
(Să sperăm că povestirea de mai sus va rămâne doar o simplă povestire SF distopică și nimic mai mult!)
