Dănuț UNGUREANU (28 octombrie 1958)
Nu-mi amintesc care a fost primul text citit de la el, dar, cel mai probabil, a fost prin „Almanahul Anticipația”. Știu sigur că, atunci când a apărut în Colecția Nautilus romanul „Așteptând în Ghermana”, era unul dintre numele de autori români de SF pe care le cunoșteam destul de bine. Făcea parte din „lumea aia de oameni mari” cu care am crescut.
În 2014, la un festival ținut la Râșnov, am avut ocazia să-l cunosc. Și surpriza să văd că nu e o ființă mitologică, ci un om din carne și oase care nu mă privea de sus. Dimpotrivă, de ce au trecut anii, s-a dovedit a fi unul dintre scriitorii în prezența căruia mă simt mereu bine. Și pe care-l apreciez pentru unele gesturi făcute – care pot părea mărunte, dar care, la vremea lor, au înnsemnat mult pentru mine.
Nu în ultimul rând, îl apreciez enorm pentru că, din generația lui de sefiști, e unul dintre puținii care continuă să scrie, să publice și chiar „să se reinventeze”, ca să folosesc una dintre componentele limbajului de lemn actual (realizând, astfel, un contrast cu stilul unui autor căruia îi place să se joace cu limbajul, cu cuvintele, făcându-le să rămână continuu vii). Nu e ușor ca, după ce ai scris atâtea cărți, să faci un cititor să spună, citind cel mai recent roman solo, „Fata și Frica”, „nu e în stilul obișnuit al lui Dănuț Ungureanu”. Dimpotrivă, e de admirat, cred eu.
Cât despre colaborarea cu Marian Truță, respect și acolo pentru ambii scriitori. Fiindcă fac o treabă bună. Care – știu prea bine – nu e deloc ușoară.
