Când Bertrand Méheust a descoperit în mansarda casei sale romanul lui de Jean de la Hire, „La roue fulgurante” din 1908, descriind o scenă de răpire extraterestră ce părea decupată din dosarele moderne ale ufologiei, nu a găsit doar o coincidență literară.
A găsit o fisură în timp.
O dovadă că imaginația precede experiența, că ficțiunea nu doar anticipează realitatea, ci o modelează subtil, ca un vis colectiv care se materializează în episoade de istorie culturală.
Méheust a intuit că între literatura SF și fenomenul OZN nu există o simplă relație de inspirație, ci una de convergență mitico-culturală.
Scenele din pulp science fiction—discuri zburătoare, raze paralizante, pitici cu capete disproporționate—nu sunt doar fantezii, ci prefigurări ale unei realități care avea să fie „trăită” în epoca post-Roswell.
Méheust a numit această relație, „realitate mitico-fizică”, o punte între imaginarul colectiv și experiența individuală, între arhetip și incident.
La celălalt capăt al Europei, Mihai Iovănel descoperă o paralelă românească a acestei dinamici.
mai mult la
