”Și atunci, vortexul îl înghiți din nou pe bărbat. De data asta mult mai strâns, aproape claustrofobic. Se trezi pe țărmul unui ocean. Era și nu era Kai. Stătea pe un sol cu o nuanță rozalie fină, ca o pulbere minerală caldă. Chiar la limita apei, rânduri de valene, cu tulpini flexibile, translucide, de culoare sidefie, care se arcuiesc spre ocean dar nu îl ating niciodată. Când vin furtunile Kai-ului, ele se apleacă perfect sincron, ca o plecăciune în fața unei forțe mai vechi decât ele. După furtună revin lent, fără grabă, precum niște instrumente acordate din nou.
Mai sus pe țărm, câțiva arbori de ceață. Trunchiuri netede, gri-perlat, fără scoarță vizibilă, cu filamente moi, aproape textile, care absorb vaporii oceanului. În fiecare dimineață filamentele eliberează o ceață caldă, formând un fel de perdea respirabilă și înmiresmată. În spatele lui Vano, o căbănuță din lemn de selar, așa cum visase întotdeauna. Cu un singur nivel, o terasă generoasă în față, spre ocean, cu geamuri largi, fără ferestre, doar cu perdele subțiri, translucide, care lasă să intre cât mai multă lumină și briza. Cu două șezlonguri albe, orientate spre țărm, pentru a primi și întreaga lumină a lui Selion, soarele verzui al Adamiei. Sub razele sale calme, apa lui Kai are un amestec de verde închis și negru lucios, ca obsidianul umed. Unde lumina lovește suprafața lichidă în unghi mic, apar reflexe de cupru și roz, ca niște vene de lumină în valuri.”
