Încă un album pe care îl ascult cel puțin de două ori pe an. Există momente în istoria muzicii electronice când tehnologia încetează să mai fie doar un ansamblu de circuite electrice și devine o extensie a spiritului. Departure From the Northern Wasteland, lansat de Michael Hoenig în 1978, este exact acel tip de moment.
Dacă asculți cu atenție, albumul acesta nu e doar o replică la ceea ce făceau colegii lui din Tangerine Dream sau Klaus Schulze; este, în opinia mea, una dintre cele mai rafinate și coerente expresii ale stilului Berlin School.
Ceea ce îl diferențiază pe Hoenig de alți sintetizatoriști ai epocii este precizia matematică împletită cu o sensibilitate aproape romantică. Modelele de sequencer (probabil realizate pe un sistem modular Moog sau ARP) nu sunt statice; ele se metamorfozează subtil, se stratifică și creează o stare de transă care nu devine niciodată plictisitoare. E ca și cum ai privi cum se formează cristale de gheață pe un geam, în slow-motion.
Pentru mine, acest album este „veriga lipsă” între progresivul cosmic al anilor ’70 și ambientul cinematic de mai târziu. Este un disc care se cere ascultat la căști, în liniște, fără nicio altă distragare. Hoenig a demonstrat aici că poți fi extrem de tehnic fără să pierzi latura umană, fragilă.
Este regretabil că Michael Hoenig s-a orientat ulterior mai mult spre muzica de film (unde a făcut o treabă excelentă, de altfel), pentru că acest debut solo a lăsat ștacheta extrem de sus. Dacă vrei să înțelegi de ce muzica electronică analogică are acel „suflet” despre care vorbesc toți puriștii, ascultă în linişte acest album.
